Glioblastomul

Glioblastomul – caracteristici patologice și moleculare

Glioblastomul este unul dintre cele mai agresive și mai letale tumori ale creierului uman. Decesul poate surveni la 6 luni sau mai puțin, dacă nu este tratat. Denumit și glioblastom multiform, acesta este o tumora cu diferențiere astrocitară, fiind considerat prin definiție un gliom de grad înalt de malignitate (de gradul IV conform WHO/OMS), având o creștere rapidă, invadează țesutul cerebral din apropiere.

Ce sunt glioamele?

Glioamele includ o varietate de tumori cerebrale maligne primare ale sistemului nervos central care se dezvoltă fie din celule gliale, cum ar fi astrocite, oligodendrocitele, microgliile și celule ependimare, fie dintr-o subpopulație de celulele stem canceroase care rezidă în țesutul cerebral. ​​Glioamele pot fi clasificate în funcție de diferiți factori, cum ar fi gradul de diferențiere, tipul de celule, locația și unele modificarări genetice specifice fiecarui subtip tumoral. Termenul de „gliom” se referă la subcategoria de tumori neuroepiteliale ce iși au originea în celulele cu funție de suport din sistemul nervos central, și anume celulele gliale. Se estimează că 24% din totalul tumorilor cerebrale primare este reprezentat de glioame

Cercetările au arătat că glioamele ar putea fi clasificate in diferite subtipuri moleculare pe baza mutațiilor din genele ATRX, IDH1, IDH2, EGFR și 1p/19q. Dintre acestea un rol cheie se pare ca il au mutatiile genei IDH1, iar in functie de statusul mutational al acestei gene tumorile pot fi clasificate ca si IDH mutante sau IDH de tip salbatic (wild-type).

Glioblastomul este cea mai frecventă tumoră primară malignă a creierului reprezentând 47,7% din toate cazurile. Tumora poate apărea în creier de novo sau poate evolua dintr-un astrocitom de grad inferior preexistent. La adulți, apare cel mai adesea în emisferele cerebrale, în special în lobii frontali și temporali ai creierului. De asemenea, unele subtipuri de glioblastoame sunt documentate la copii si au in general localizari la nivelul cerebelului

În funcție de starea mutaționala a genelor izocitrat dehidrogenazei, glioblastoamele sunt împărțite în primare și secundare. Mutațiile IDH1 și IDH2 sunt considerate cruciale pentru a defini mai bine prognosticul. 

Analiza anatomopatologică a glioblastomului

Țesutul tumoral prelevat este examinat de un patolog. Examinarea țesutului tumoral este utilizată pentru a atribui tumorii un nume/subtip tumora și un grad tumoral precum si alte caracteristici microscopice, imunohistochimice sau moleculare care pot ajuta oncologul sa stabileasca tratamentul adecvat.

Tumorali cerebrale primare „gradate” în loc sa fie „stadializate,, deorece stadilizarea TNM valabila pentru restul tumorilor maligne extracerebrale nu poate fi aplicata pentru astfel de proliferari neoplazice. Gradele de diferentiere ale tumorilor cerebrale  variază de la 1 la 4. Pe baza caracteristicilor histopatologice, glioblastoamele sunt întotdeauna clasificate ca fiind de gradul 4, asta deoarece acest tip de cancer este o formă agresivă de astrocitom care intruneste toate criteriile microscopice pentru a putea fi incadrata in acest grad (atipii celulare marcate, zone de necroza tumorala, proliferari concominete microvasculare si numar crescut de celule care se divid).

Gradul histopatologic

Din punct de vedere histologic, glioblastomul este format din celule gliale anormale cu morfologie variabilă, activitate mitotică crescuta, proliferare microvasculară, necroză tumorala, iar de multe ori celulele tumorale formeaza pseudopalisadari perinecrotice sau perivasculare. Proliferarea microvasculară și necroza sunt două caracteristici histologice esentiale utilizate pentru diferențierea dintre un astrocitom anaplazic, gradul III și un glioblastom, gradul IV, potrivit clasificării Organizației Mondiale a Sănătății. 

Proporția cea mai mare din grupul glioamelor îi este atribuită tumorilor astrocitare iar punctul terminus in termeni de agresivitate este consituit de glioblastom. În subgrupul tumorilor astrocitare, majoritare sunt neoplasmele astrocitare difuze. Pe langă acestea, din subgrup mai fac parte si unele tumorai cu prognostic mai bun precum astrocitoamele pilocitice și alte forme mai rare de neoplasme astrocitare (xantoastrocitom pleomorf și astrocitomul gigant subependimal-SEGA). 

Glioblastoamele primare și secundare

Glioblastoamele sunt, de asemenea, denumite glioblastoame de novo și se prezintă că tumori complete în momentul diagnosticului. Glioblastoamele primare reprezintă mai mult de 90% din glioblastoame.

Glioblastoamele secundare se dezvoltă lent prin progresia de la un astrocitom difuz de gradul II sau un astrocitom anaplazic de gradul III. Diagnosticul unui glioblastom secundar necesită dovezi clinice, radiologice sau histologice ale unei evoluții dintr-o leziune precursor mai puțin agresiva, deci cu un grad tumoral mai scazut. Glioblastoamele secundare reprezintă aproximativ 5% până la 8% din toate glioblastoamele. Progresia spre formele agresive de tumoră se petrece într-un interval de timp cuprins între 3 și 5 ani de cele mai multe ori, dar există și progresii mai lente, și anume de până la 10 ani, mai rar întâlnite.          

De obicei, glioblastoamele primare prezintă supraexpresie a receptorului factorului de creștere epidermic (EGFR), mutații PTEN (MMAC1), deleții CDKN2A (p16), pierderea heterozigozității 10q și mai rar amplificare MDM2. Mutațiile TP53 sunt modificări genetice precoce și majore care conduc la glioblastom secundar. În plus, în cazul glioblastoamelor secundare – ce provin din stadii mai puțin agresive de gliom, s-a observat o supraexpresie a IDH1, în contrast cu glioblastoamele primare, de novo.

Existența mutațiilor poate fi obiectivată prin intermediul imunoshistochimiei, pentru mutația IDH1(R132), sau pentru mutațiile mai puțin frecvente prin intermediul secvențierii ADN. În practică, secvențierea nu este atât de frecvent utilizată întrucât este costisitoare, dar și pentru că unele grupuri de pacienți aproape întotdeauna nu prezintă aceasta mutație. La persoanele cu glioblastom la care nu se identifică prin imunohistochimie mutația IDH1 și la care nu sunt informații cu privire la o leziune de grad inferior care ar fi putut evolua spre un grad mai mare OMS, șansele să se identifice prin secvențiere o mutație IDH sunt mai mici de 1%.

Autor

Dr Adrian Dumitru, medic primar anatomie-patologică, 

Doctor în Științe Medicale, Cercetător Științific, Șef de lucrări Anatomie Patologică, UMF Carol Davila, București

Patologii de interes:

  • Patologie digestivă colorectală și esogastrică
  • Patologie mamară
  • Ginecopatologie (patologie placentară și boli de trofoblast)
  • Dermatopatologie
  • Oftalmopatologie
  • Neuropatologie
  • Patologie endocrină (tiroidă)
  • Patologie osteoarticulara și părți moi
  • Citologie ginecologică și non-ginecologică (tiroidă, lichid pleural, pericard, ascită, LCR)

Membru:

  • Societatea Europeană de Patologie (European Society of Pathology)
  • Membru working group Breast Pathology, Paediatric and Perinatal Pathology Dermatopathology, Cytopathology, Autopsy Pathology
  • History of Pathology, Gynaecological Pathology și Infectious Diseases
  • Diviziunea Română a Academiei Internaționale de Patologie –DRAIP (Romanian Division of the International Academy of Pathology RD-IAP)

Lasă un răspuns